Legenda Printului Vlad dupa hrisovul pierdut din Padurea Lupilor

Transilvania. Ţinutul legendelor. Anul Domnului 1436. Luna lui Gerar, ziua de-a şaptea, dată de la Dumnezeu întru cinstirea Soborului Proorocului Ioan Botezătorul, de-a doua zi după Sfântul Botez...

Prin pădurile întunecate de sub coroana argintată a munţilor Cibinului coboară în grabă un alai domnesc. Alături de el, călătoreşte un copilandru de nici cinci primăveri, cu obrajii acoperiţi de şaluri afânate. Picioarele armăsarilor sunt strânse până spre gleznele zvelte în pulpane groase din dimie albă, iar călăreţii au mâinile îngheţate pe hăţurile ţintuite. Ceasul e spre apus, iar soarele lasă umbre roşiatice peste omături, pierzându-se în întunecimea pădurii... Mirosul asfinţitului şi aerul îngheţat ce vesteşte nopţile lungi de iarnă cheamă din negură haite flămânde, ademenite de sângele încins al murgilor. Urletul prelung al lupilor se aude acum dimpreună cu puhele tăioase ale vântului de miazănoapte...

Măria ta! Iertare! În faţa domnitorului se lasă sprinten să alunece de pe cal un paj tânăr, rumen şi asudat, care rămâne îngenuncheat cu fruntea în zăpada înaltă de aproape doi coţi. S-a pierdut măria sa, prinţul! Călăreţii din garda domnească duc instinctiv palmele spre mânerul rece al săbiilor. Pe umerii lor, şoimii vânătoreşti se zbat buimăciţi, neputincioşi în faţa întunericului. Caii sunt traşi smucit din hăţuri şi nechezatul lor umple în văluri de abur pădurea. Cornul sună prelung şi sute de cavaleri pornesc în salturi cabrate de-o parte şi de alta a potecii. Făclierii aprind masale groase, muiate-n catran, şi văpăile corai pornesc să cutreiere bezna în mâini tremurate.

La şase ceasuri de căutare, când clopotele bisericilor dau de ştire prin burguri că s-a săvârşit miezul nopţii, se-aude undeva răsunetul siteav al cornului: două ţiuituri scurte şi una prelungă precum şuierul vântului - semn de mare veste!... Domnitorul îşi întoarce roibul dintr-o suflare şi porneşte într-acolo. Nici măcar un oştean în putere n-ar fi răzbit cu firul vieţii atatea ceasuri ţintuite-n gerul năprasnic, darămite un prunc de cini anişori... Dar domnitorul se roagă în timp ce despică nămeţii..., se roagă şi-şi pune nădejdea-n credinţă...

Iar rugile îi sunt răsplătite. La lumina făcliilor vesele purtate de paji, domnitorul îşi află feciorul teafăr şi zâmbitor. Stă culcat în zăpada viscolită, unde jur împrejur se văd urme proaspete de fiare... Lupii l-au încălzit şi l-au ţinut în viaţă, măria ta! E semn de mare devenire pentru tânărul prinţ! Vocea marelui sfetnic care rostise profeţia se auzea purtată în ecouri şi cavalerii descălecau în noapte cu frunţile plecate... Prin lucarna întredeschisă a norilor din văzduh îşi arătă zâmbetul tainic luna...

...şi în luna lui Gustar, în anul Domnului 1456, în ziua a douăzecea, cea a Sfinţilor Mucenici Sever şi Eliodor, Prinţul Vlad, spiţă domnească scoborâtoare din Vlad al II-lea, Mare Cavaler al Ordinului Dragonului, împlinea profeţia din Pădurea Lupilor, devenind dintâi Domn şi Principe peste Ţara Româneasca.

MLIVD